- continuare -
Jurnal de alergator
O poveste despre depasirea limitelor, determinare pentru ceea ce imi place sa fac, curaj, perseverenta, disciplina, prietenie, oameni frumosi, daruire.
28 octombrie 2017. Ziua când am început antrenamentele. Prima săptămână. Mi-am pregătit pe telefon aplicația și am început prima zi. Am fost un pic surprinsă. Pentru că doar mă plimbam. “Taci că-i bine”, mi-am zis în gând. Apoi în timp ce parcurgeam cuminte distanțele și timpii propuși în antrenament, spuneam cu voce tare: “este chiar simplu! Nici că mă așteptam!” După prima săptămână, în planificatorul desenat pe o coală A4 bifez tot ce era de bifat, mă declar un “melc curajos” și entuziasmată pășesc în a doua săptămână. Lucrurile încep să se intensifice, antrenamentele capătă deja altă formă, ritmul este crescendo. La fiecare săptămână se mai adaugă minute la antrenament și kilometri parcurși. Mi se pare din ce in ce mai greu. Coachul nostru era plecat într-o competiție grea, traversarea Atlanticului într-o ambarcațiune. Era într-o echipa de 4 oameni curajoși și reprezentau România. De câte ori treceam pe la AFI Cotroceni, pe un ecran cât tot peretele rulau diverse clipuri. Și mereu apărea aceasta competiție si Andrei Roșu cu echipa, pe tot ecranul. Eram atât de mândră că el este antrenorul meu, încât îmi venea să strig la toată lumea din jur că eu mă antrenez cu acest om și că peste 4 luni voi alerga un maraton. Nici eu nu credeam ce spun referitor la maraton, însă eram atât de entuziasmată, că și mersul meu era mai săltăreț și aveam parcă mai multă energie ca niciodată. Urmăream echipa României cu sufletul la gură și de câte ori îmi era greu la antrenamentele simple pe care le făceam zilnic îmi spuneam: continuă, dacă omul ăla poate să traverseze Atlanticul, departe de familie, doar într-o minusculă ambarcațiune, sigur și tu poți sa faci antrenamentele.
Astfel iată-mă la primul meu antrenament de o oră. Să alerg o oră pentru mine însemna destul de mult. Și totuși am reușit să-l finalizez, evident cu greu și cu o mică accidentare, la glezna dreaptă. Motiv pentru care am fost nevoită să întrerupt vreo 3 săptămâni antrenamentele ca să mă pot reface. Iarăși am facut un atac de panică. Mă încercau tot felul de emoții, de la neputință teamă, neîncredere în mine, la vinovăție, apoi furie, legate de această mica accidentare. Pășeam cu greu în piciorul drept și pe unde mergeam eram întrebată ce am pățit. Răspunsul meu era evaziv, cu gândul la ce spune lumea despre mine că m-am apucat de alergat la vârsta mea. Încă aveam acele tipare și încă auzeam în urechi replicile “să nu radă lumea de tine”, așa cum auzisem toată copilaria. Nu știam cu cine să vorbesc despre asta. Coachul nostru era plecat cu barca prin Atlantic, nu cunoșteam pe nimeni de pe grup. Am întrebat-o pe fiica mea, care m-a sfătuit sa vorbesc cu cineva de pe grup cu mai multa experiență. Și atunci l-am contactat pe Cristian Filimon, care m-a susținut cu sfaturi și încurajări pâna când mi-am revenit.
Am reluat antrenamentele exact din săptămâna unde rămăsesem, înainte de accidentare. Cu mai multă prudență, cu mai multă atenție. Am vizionat din nou lecțiile online trimise de coach, le-am ascultat cu mare interes, de mai multe ori pentru a fi sigură că nu-mi scapă nimic care să mă ajute să scap neaccidentată.
În acest program, fiecare săptămână se încheia cu un antrenament mai lung, care se mărea ca și timp de la săptămână la săptămână. Astfel încât a venit momentul semimaratonului.
Primul semimaraton neoficial
M-am pregătit cu mare seriozitate pentru această zi. Era 6 ianuarie. Antrenamentul a fost cu peripeții. Bineînțeles că în continuare echipamentul meu era fix cel cu care începusem. Acei “adidași” care acum mi se păreau atât de neîncăpători. Între timp aflasem că se recomanda ca încălțămintea trebuie să fie cu un număr-două mai mare decât numărul pe care îl porți de obicei. De ce așa? Pentru că în timpul alergării, degetele de la picioare se umflă și evident se împing în pereții pantofului și astfel apar traumele. Există chiar riscul să-ți pierzi unghiile. Ei bine, la acest antrenament nu m-am gândit că degetele mele vor fi afectate.
Deci, am pornit după amiaza la alergat. Mi-am lăsat copilul acasă liniștit, i-am explicat ce voi face ca să nu se îngrijoreze că lipsesc câteva ore de acasă. Mi-am pus echipamentul pe mine, acela subțire și o geacă deasupra, “adidașii” în picioare, o bentiță pe frunte. Am dat drumul la aplicație și am pornit. Telefonul îl țineam într-un buzunar la geacă. Afară era destul de frig. Traseul de alergare îl stabilisem cu o zi înainte, după ce am consultat o hartă și am ales în așa fel încât startul să coincidă cu finishul, adică tot în cartier. Traseul în sine a fost interesant, pentru că am alergat în partea a doua a zilei când străzile sunt aglomerate, mă “loveam” mereu de semafoare și pierdeam timp așteptând să se facă verde. Apoi m-am trezit ca alergam pe o stradă unde nu era trotuar pentru că nu am știut că acolo se construia renumitul metrou din Drumul Taberei. Și iată-mă alergând pe lângă panouri, cu mașinile pe lângă mine, trecând în mare viteză. Simțeam adrenalina în tot corpul, speriată de ce ar putea să se întâmple, dar nu s-a întâmplat nimic. Pentru că totul era doar în mintea mea. Bine că Universul nu mi-a auzit gândurile să pună în aplicare ceea ce mintea mea țesuse prin acele gânduri. Când am ajuns la bulevardul fântânilor de la Unirea, alergam încântată și bucuroasă că făcusem jumătate din traseu. Mi-am sunat copilul să-l liniștesc că sunt bine. Și în alergarea mea plină de bucurie, trec pe lângă un grup de tineri care aveau un câine Labrador, era pui, însa destul de mare ca dimensiune. După ce am depășit grupul, câinele a început să alerge după mine să mă prindă și a sărit pe mine, ca să se joace. Eu m-am oprit brusc, doar ca să nu cad. Tânarul a venit scuzându-se permanent și atenționându-mă că nu mușcă. I-am strigat că nu mi-e frică de câini, ci doar sunt supărată că mi-a stricat ritmul de alergat. În mintea mea deja simțeam că am pierdut alte minute prețioase. Reiau alergarea, destul de greu, pentru că oprirea bruscă mi-a produs o contractare a mușchilor din anumite zone. Acum urma întoarcerea pe același traseu. Drumul la întoarcere mi s-a părut mai simplu, mai ușor de făcut și evident că mintea mea l-a perceput ca fiind mai puțin de făcut. Am încheiat cei 21,42 km. Mi-am oprit aplicația și am sărit în sus de bucurie: yu-huuuu! Primul meu semimaraton era încheiat!
Când am început să merg la pas, am simțit că tot corpul începe să-mi tremure. La mine îmi luasem doar o sticlă cu apă pe care o țineam în mână și din care beam din când în când. Însă acum îmi scăzuse glicemia și trebuia urgent să mănânc ceva dulce, foarte dulce, altfel riscam să leșin. M-am înfipt rapid în Kaufland și mi-am cumpărat snikers și halva. Și le-am înghițit aproape fără să le mestec. Când am ajuns acasă, am postat pe grupul de alergători 42KRosu performanța mea. Eram atât de încântată de această realizare încât simțeam că nu mai ating pământul. Mesajele au început să curgă la postarea mea și au început să-mi crească niște cornițe. Dacă aș fi măsurat gradul de entuziasm în acel moment, probabil că aparatele de măsurat s-ar fi spart.
- va urma -