O poveste despre depasirea limitelor, determinare pentru ceea ce imi place sa fac, curaj, perseverenta, disciplina, prietenie, oameni frumosi, daruire.
- jurnal de alergator -
Septembrie 2017
Asa a inceput totul! Era o frumoasa zi de toamna, incepuse scoala si iarasi am luat-o de la capat cu nebunia drumului, plina de bagaje, ghiozdan, geanta si altele, copil de mana, si alergand spre scoala sa ajungem la timp, apoi fuga la birou. Si acest lucru il faceam zilnic dimineata cand il duceam la scoala si la pranz, cand il luam de la scoala, dupa care ma intorceam la birou. Peste care se adunau multe alte drumuri facute zilnic spre diverse intalniri la potentiali clienti, eu avand un job care presupunea deplasari pe teren. Mi-a venit ideea sa-mi monitorizez pasii facuti zilnic, ajutandu-ma de o aplicatie de pe telefonul mobil, si faceam in medie cam 6000 de pasi zilnic.
Aveam si eu o placere si asta ma bucura. Printre multele nebunii ale vietii si zilele incarcate cu prea multe provocari, aplicatia care imi monitoriza pasii imi crea o adevarata bucurie. Seara o deschideam si contemplam numarul de pasi facuti cu un zambet larg pe fata si ma bucuram ca un copil care primise marele premiul. Dar aveam nevoie de validari, asa ca ii trimit un mesaj fiicei mele despre marea mea “performanta” cu pasii facuti zilnici. Si cand colo, ce sa vezi, ea imi trimite inapoi mesaj spunandu-mi ca ea alearga in fiecare zi. Deja, lucrurile era mult mai avansate, adica vorbeam de alt nivel.
Apoi vine surpriza… imi trimite un mesaj prin care ma provoaca sa incep si eu sa alerg si imi face cadou un program de antrenament, 42kRosu – de la canapea la marathon, anuntandu-ma ca imi trimite saptamanal planificatorul doar daca promit ca ma tin de antrenamente.
Provocarea m-a incitat si am raspuns imediat, fara sa clipesc: bineinteles ca eu ma tin de antrenamente! Ca asa sunt eu, cand imi pun ceva in cap nu ma las pana nu duc la bun sfarsit ce mi-am propus.
Dupa ce am spus cu toata inima acel mare DA, eheeee, am inceput sa fac cercetari pe internet sa vad si eu cine este acest Andrei Rosu, care te “ridica” din canapea si te trimite direct in pantofi de sport sa alergi prin parcuri. Ba mai mult, ajungi sa strabati nu mai putin de 42 km dintr-o alergare. Mai sa fie? Chiar asa? Pentru mine deja incepuse sa sune cam science fiction. De ce? Doar pentru simplu fapt ca erau atat de multi factori si limitari care ma opreau sa ajung cu gandul ca as putea sa fac o asemenea performanta. Eram departe de a putea face macar 5 km in alergare. Abia urcam 3 etaje, la etajul 2 deja scoteam limba de-un cot. Nu puteam sa fac fata copilului din dotare, baietelul meu care este extrem de energic si care ma tine permanent in continua miscare. Nu stiam sa respir. Ma dureau articulatiile de la picioare (glezne, genunchi), de la maini (aveam simptome de artita reumatoidala, mereu ramaneam cu degetele intepenite si ma durea foarte tare degetul mare de la mana dreapta astfel incat uneori nu puteam sa scriu), noaptea nu puteam dormi, ma trezeam de mai multe ori pe noapte, aveam cosmaruri mereu. Faceam frecvent atacuri de panica si nu reuseam sa-mi revin prea repede. Aveam de multe ori dureri de spate si ramaneam intepenita (criza sciatica). Cam astea erau micile mele probleme cu care ma confruntam zi de zi.
Partea buna, caci exista si o parte buna, este ca de 2 ani abordasem o dieta vegetariana, tocmai pentru ca imi doream tare mult sa ma simt bine, sa pot face lucrurile mai usor, sa fiu sanatoasa (cea mai mare problema a mea fiind cea cu digestia). Alt aspect important de mentionat este ca tot de 2 ani incepusem sa ma trezesc la 5 dimineata pentru ca citisem un articol la un moment dat legat de faptul ca cea mai buna perioada ca sa te incarci cu energie este dimineata in timp ce rasare soarele.
Cumva aceste parti bune au fost un atu important in decizia pe care am luat-o de a incepe antrenamentele. Am primit antrenamentul pe prima saptamana. L-am studiat, am ascultat cuminte video-ul, mi-am pregatit echipamentul. Dar ce sa vezi, eram doar o amatoare, aveam o pereche de “adidasi” (asa cum numeste tot poporul pantofii sport), cu care ma mai plimbam prin parcuri, un costum pentru aerobic, negru, subtire. Si in rest, mult entuziasm. Nu aveam inca puterea financiara de a sustine echipamente profesionale de alergat. Nici macar nu am putut sa-mi cumpar o pereche de pantofi sport special de alergat. Imi gestionam bugetul destul de atent si nu mi-am alocat nimic pentru aceasta noua activitate. Asa ca, am pornit la “alergat” doar cu ce aveam in dotare si am zis “Doamne ajuta!”.
- va urma -